Sub acoperire

Imi aduc aminte cand eram mică de faptul că mămica mea îşi punea mâna la ochi şi spunea mereu nişte cuvinte care nici acum nu au un adevărat sens "cucu-bau" apoi le lua de la ochi şi mă pupa.

Ulterior când am fost umpic mai mare, dar nu cu mult, îmi aduc aminte că stăteam în braţele mamei mele şi fratele şi sora mea se uitau la mine . Apoi mama mă acoperea cu o păturică şi le spunea "unde e Adela ..Adela nu mai e"...apoi mă descoperea şi fratele şi sora mea erau fericiţi că am reapărut.

Pe vremea când eram o gaşcă de 50 de copii în spatele blocului şi înnebuneam vecinii cu gălăgia noastră, ne-am făcut un obicei din a juca "de-a v-aţi ascunselea"(oare se mai joacă acest joc undeva înafară de cs când te ascunzi de inamici??). Eram cei mai tari dacă ne ascundeam foarte bine şi dacă o făceam aveam ocazia de a-i salva pe ceilalţi. Aşa că din nou la vederea mea apăreau zeci de zâmbete.

Liceul, cea mai drăguţă perioadă din viaţa mea. Aici arta de a te ascunde era observabilă atunci când ne-au pus jandarmi la poartă şi nu aveam voie să ieşim din şcoală şi totuşi trebuia să chiulim să ne ducem undeva unde profesorul de servici să nu ne găsească. Ce exces de adrenalină era când stateai urcat pe pereţi despărţitori ai "budei" (lasaţi-mă să-mi aduc aminte şi de limbajul de liceu cu ocazia asta) în speranţa că profesorul nu se uită sus şi că vreun păianjen nu se atinge de pielea ta (yack şi acum îmi e frică de ei).

Am crescut...unii ar zice că m-am maturizat...eu zic că încă mai trebuie umpic. Arta de a te ascunde a devenit un mecanism de protecţie sau de manipulare pentru unii. Îmi ascund sentimentele ca să nu fiu rănită şi atunci când le dau drumul simt că e prea târziu sau că nu este momentul potrivit. Simt că sunt sub acoperire. Că mă ascund ca să fiu în siguranţă dar la un moment dat imi pierd identiatatea, adevărurile. Risc să pierd persoane pe care le iubesc pentru că siguranţa şi stabilitatea mea le inspiră teamă, pentru că au senzaţia că nu îmi pasă când rănesc. Pierd persoane pentru că dau replici care vin "sub acoperire" şi apoi mă întreb cum am putut spune aşaceva. Aici dispar zâmbetele, dispare fericirea şi apare singurătatea, teama şi pustietatea.

Arta de a te ascunde. E frumos sa stai într-o cutie şi oamenii să se bucure de fiecare dată când ieşi din ea. La un moment dat lumea se satură să stea în faţa cutiei tale aşteptându-te. Atunci când vei decide să ieşi din nou nu va mai fi nimeni acolo. Asta doare mai tare decât oricare altă suferinţă de care tu încerci să te protejezi stând în cutia ta.....